O carte amuzantă și nu prea

În “Nebun de fericire”, Jenny Lawson, jurnalistă, autoare și blogger vorbește cu umor, autoironie despre diferite episoade din viața sa, abordând într-o manieră sinceră un subiect care în viața reală se dovedește deseori a fi unul tabu: depresia și alte afecțiuni psihice.

Prima treime a acestei cărți m-a entuziasmat prin abordarea deschisă, tonul reconfortant al unei persoane care renunță la masca normalității și are curajul de a se deschide în fața cititorilor săi pentru a-și face vocea auzită, a transmite un mesaj pozitiv și a-i inspira pe cei care se luptă cu depresia, anxietea sau alți demoni.

“Vreau ca această carte să ajute persoanele cu boli mintale, precum și pe cele care au prieteni sau rude care suferă de astfel de afecțiuni. Vreau să arăt lumii că a fi “ușor sărit de pe fix”, vorba bunicii, are și anumite avantaje. Vreau ca fiica mea să înțeleagă ce e în neregulă cu mine si ce e OK la mine. Vreau să ofer speranță. Vreau să invăț lumea să cânte în armonie, dar fără să vând produse Coca-Cola.”

Începutul acestei cărți a fost atât de promițător, încât, convinsă că acest volum va aduce doar bună dispoziție și inspirație, am achiziționat încă două exemplare pentru a le face cadou, impuls ce ar fi dispărut dacă aș fi așteptat să ajung la jumătatea cărții.

După debutul în forță, amestecul haotic de întâmplări, gânduri, concluzii de viață devine un pic obositor și lectura începe să aducă mai degrabă cu un random scroll pe FaceBook. Umorul începe să pară oarecum forțat, pe alocuri adolescentin. E ca și cum editorul a tras chiulul și a lăsat-o pe Jenny să îndruge verzi și uscate până spre sfârșitul cărții, când se pare că autoarea face un efort de a reveni la un mesaj concis, structurat și un ton natural.

Interesant e că și traducerea în română pare să urmeze traseul editorului american; după prima parte care e tradusă impecabil, destul de multe traduceri neglijente se strecoară și, din păcate, nu mă refer doar la subtilități sau paragrafe ce pot fi adaptate și redate intr-un mod ușor diferit. Spre exemplu, la pagina 141, aflam că: “La aeroportul nostru scrie că nu ai voie cu bulgări de zăpadă”. Este vorba, cum probabil majoritatea cititorilor pot deduce, despre globuri de zăpadă.

Fără să am acces la cifre sau statistici, tind să cred că o variantă mai scurtă a cărții, alcătuită doar din prima treime și ultimele zece pagini ar fi reprezentat un volum mult mai reușit, cu o rată de citire cap-coadă mai ridicată decăt cea curentă.
Cu toate acestea, consider că “Nebun de fericire”, acesta poate schimba perspectiva și poate inspira multe persoane care etichetează tulburările psihice ca fiind rușionase, reprobabile chiar.

“Uneori mergem prin soare împreună cu ceilalți. Alteori trăim subacvatic și ne luptăm și creștem.
Și alteori…
…alteori zburăm.”

Viața e prea scurtă pentru lecturi obligatorii

Am reușit de ceva vreme să abandonez cărți începute ce se dovedesc a nu fi pe placul meu, indiferent de progresul făcut. Se întâmplă totuși uneori să revin la vechi obiceiuri și să mă ambiționez să termin anumite cărți, doar pentru a constata intr-un final că a fost o pierdere de timp.
De cele mai multe ori convingerea inițială că imi va plăcea o anumită lectură, recenziile pozitive, premiile primite sau nominalizările unei cărți sunt factori ce mă determină să persist în finalizarea lecturii.
Pentru că e inceput de an și încă vremea bilanțelor, mă voi opri la trei romane publicate în România în 2019 pe care le-am terminat, însă aș fi putut la fel de bine să nu o fac.

Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas
Aceast roman probabil că nu ar fi intrat in top 3 dacă nu l-aș fi așteptat cu atâta nerăbdare. Prima copertă, titlul și mai ales coperta patru mi-au creat o imagine distorsionată și așteptări total nerealiste cu privire la personajul principal. Am crezut că o să mă inspire, că o să am epifanie după epifanie pe măsură ce voi parcurge paginile, că este vorba despre drama omului de rând în timpurile noastre, despre decizii și povești de viață ce inspiră. Este o dramă, dar nu cea pe care mi-o imaginasem. Chrysovalandis, personajul principal, are 50 de ani și o listă de probleme lungă, acoperind toate sectoarele vieții sale.
Scris la persoana întăi, personajul principal relatează diferite întâmplări din viața sa, nesfiindu-se în a-și exprima opiniile sexiste, misogine, rasiste, xenofobe. Ipocrit, neadaptat, iluzionându-se la tot pasul și cu o sănătate mentală îndoielnică, acest personaj nu a reușit să-mi stârneasca simpatia. Nici amuzant nu este. Până la jumătatea romanului așteptam momentul în care firul narativ va lua o întorsătură ce va transforma lectura într-o doză bună de umor, în stilul lui Johhny Kennedy Toole în “Conjurația imbecililor”. Acest moment nu a apărut.
Tonul general ostil și negativ mi s-a părut obositor, însă am parcurs toate paginile sperând că măcar la final voi înțelege de ce acest roman a fost premiat în 2014 cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene și de ce a fost tradus în atâtea țări. N-am înțeles și nici cu altceva nu m-am ales.

Păcăleala de Domenico Starnone
Cu ce ne ademenește coperta patru:
“Păcăleală este o dramă elegantă despre ambiție, legături de familie și înaintarea în vârstă, care depășește limitele obișnuite și previzibile, scrisă de unul dintre cei mai mari romancieri italieni contemporani. Un portret superb, uneori tulburător al relației dintre generații, care atinge adevărurile fundamentale. Library Journal
Inteligent și plin de emoție… Acest roman multistratificat încurajează lectura repetată pentru a descoperi interpretări noi și subtile. Publishers Weekly
Tulburător și extrem de bine scris… Entertainment Weekly”
Citisem “Noduri” de Domenico Starnone, un roman pe care-l devorasem cu plăcere într-o seară, o lectură destul de ușoară, dar care abordează dintr-o perspectivă interesantă relațiile din cadrul unui cuplu, relațiile de familie.
“Păcăleala” însă pare o lucrare predată editorului pe ultima sută de metri pentru a respecta termenul de predare agreat. La fel ca personajul principal, care simte că-și pierde talentul și inspirația, autorul pare să se fi chinuit să redea această poveste ce a sfărșit prin a fi slab creionată din punctul meu de vedere. Personajele principale, un ilustrator de succes și nepotul său de patru ani, interacționează cu stângăcie și nefiresc de multe ori; nu asta pare să fie însă intenția autorului. Revelația zilelor petrecute împreună de bunic și nepot e schițată artificial și forțat din perspectiva mea.
O poveste scrisă când ce ai de spus nu a dospit îndeajuns.
Nu cea mai rea lectură, dar cu siguranță sunt alternative mai bune chiar și pentru zile leneșe pe șezlong.

Oameni normali de Sally Rooney
“Salinger al generației Snapchat”. Cât de bine sună, dar, din nou, așteptările mele au fost diferite de realitatea acestui roman.
A citit cu adevărat Barack Obama această carte în 2019 și a recomandat-o? Sunt oarecum sceptică…
După prima treime care mi-a trezit oarecum interesul, lectura a fost foarte dificilă, întrucât substanța pare a lipsi ambelor personaje. Cine e de fapt Connel? Cine e Marriane și de ce caută aceste relații în care e tratată atât de josnic? Descrieri, trăiri, dialoguri banale, repetitive.
O lectură ce te incarcă negativ și care în final nu te îmbogățește cu nimic. Am eșuat să înțeleg de ce acest roman este atât de apreciat, de ce a primit premiile care i s-au acordat.

Când vine vorba lecturi, și beletristică în mod deosebit, totul este, bineînțeles, subiectiv. În funcție de experiențele de viață, momentul în care ne întâlnim cu un autor, putem rezona sau nu cu o lectură. Pentru mine acestea au fost incursiunile literare mai puțin reușite ale anului 2019.

Michelle Obama – Povestea unei adevărate doamne

Neurmărind campania electorală a lui Obama, nici știrile din timpul celor două mandate ale sale, am citit autobiografia lui Michelle Obama, fără a fi influențată de aparițiile sale media, articole sau reportaje care s-o fi avut în prim plan pe Michelle sau pe Barack ori pe soții Obama.

Am descoperit o femeie puternică, integră, generoasă care-și prezintă cu modestie și sinceritate povestea de viață, începând cu fragmente din copilărie, adolescență și încheind cu părăsirea Casei Albe, odată cu începerea mandatului lui Trump.

Câteva motive pentru care aș recomanda această carte:

-Ilustrează, din punctul meu de vedere, ce înseamnă să duci o viață plină sens: împletirea armonioasă a vieții de familie cu cea profesională, cea din urmă fiind condusă de ideea dăruirii, susținerii altora. Și-a început cariera ca avocat, dar și-a urmat chemarea, dedicându-se proiectelor sociale, fiind motivată de dorința de a face o schimbare. Michelle a fost activ implicată in programe educaționale, sociale, menite să inspire și să susțină adolescenți din medii defavorizate, dar a inițiat și mișcări de sprijin pentru soldații americani și familiile acestora.

-E reconfortant să întâlnești un personaj cu integritate, fidel principiilor morale după care își conduce viața. Câtă eleganță în exprimare și în reacții! Iat-o de exemplu pe tânăra Michelle decizînd că nu are niciun sens să se ducă la consiliera din liceu să-i demonstreze că aceasta din urmă nu avusese dreptate cu privire la șansele lui Michelle de a intra la Princeton, înțelegând din adolescență că nu e sănătos să investești efort și energie în lucruri ce nu aduc niciun beneficiu. Spre finalul volumului, când ajungem la momentul în care Trump câștigă alegerile, uimirea și dezamăgirea sunt exprimate cu diplomație și fără amărăciune.

-Are o latură educativă, care este observată cu ușurință de către oricine e interesat de experiența formativă a personajelor, oamenilor în general. Tind să cred că ar fi o lectură utilă oricărui părinte care vrea să crească un copil ambițios, puternic și independent, atât Michelle cât și mama acesteia dovedindu-se a fi adevărate mame model.

Lectura aceasta mi-a stârnit interesul față de soții Obama și am început să ințeleg fascinația unora pentru acest cuplu. L-am adăugat pe Barack Obama în lista mea ”de citit”. Dinamica din cuplu, susținerea reciprocă, adimirația unuia față de celălalt și comunicarea îi ajută să treacă prin episoadele mai dificile și solicitante din viață. Par să fie un cuplu perfect, în cadrul căruia ambii parteneri continuă să se dezvolte.
Ar mai fi foarte multe de spus, dar povestea lui Michelle rămăne o experiență unică, fiecare cititor descoperind unghiuri, perspective, emoții care pot scăpa altora. E genul de lectură a cărei interpretare e nuanțată de ce am trăit, ce căutăm, ce ne doare.

Poveste depre oameni invizbilli

Născut în 1893 sub numele Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen, scriitorul și-a ales pseudonimul Hans Fallada din poveștile fraților Grimm. În adolescență s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, acest lucru contribuind, aparent, mai târziu, la dependența de morfină. La 18 ani cade de acord cu un prieten să se împuște unul pe altul într-un duel simulat, în urma căruia prietenul lui Hans Fallada moare. Fallada încearcă fără succes să se sinucidă și sfârșește într-o instituție psihiatrică. Fără studii liceale finalizate, cu epsioade de dependență de alcool și droguri, a fost condamnat de două ori la inchisoare datorită unor înșelăciuni la locul de muncă. A avut diverse slujbe în agricultură, turism și jurnalism. Toate acestea sunt câteva frânturi din biografia unui scriitor care, cu siguranță, nu a avut o viață banală sau ușoară. Tumultul acestei vieți a generat probabil combustibilul necesar pentru anumite părți ale operei sale. Există trăiri și dialoguri ce nu pot fi exclusiv rodul imaginației.

Romanul “Și acum ce facem, micuțule?” spune povestea lui Johannes Pinneberg și a Emmei Morschel, care, tineri fiind și la începutul relației, se decid să se căsătorească pentru a crește împreună copilul ce urmează să-l aibă. Fără să-și fi făcut planuri de viitor și cu condiții financiare departe de invidiat, amândoi sunt înarmați doar cu încrederea în iubirea dintre ei și credința că, într-un fel sau altul, lucrurile se vor rezolva.

Ne aflăm în Germania, în timpul marii crize economice (1929-1933), cu tulburări politice și un climat economic deloc favorabil, când pentru omul de rând simpla supraviețuire putea fi o adevărată provocare.
Personajele principale se târăsc de la o zi la alta în cele mai modeste condiții, din ce în ce mai vlăguiți de incertitudine, umilințe și lipsa oricăror perspective. Îi urmărim pe tinerii soți Pinnberg cum se mută dintr-un loc intr-altul, sperănd la o întorsătură favorabilă a lucrurilor, doar pentru a se afunda mai rău.

Pentru Johannes Pinneberg găsirea unui nou loc de muncă nu aduce o bucurie de durată, căci fiecare bănuț trebuie în continuare drămuit cu mare atenție, iar la scurt timp apare stresul dat de presiunea locului de muncă. În teorie, poziția unui vânzător la un magazin de confecții pare a fi o slujbă destul de lejeră, fără prea multe bătăi de cap. Însă impunerea unuei cote minime de vânzări pe lună, setată la o valoare destul de mare, îi induce lui Pinneberg un asemenea stres, încât își pierde din șarmul natural pe care-l avea de obicei în interacțiunile cu clienții și devine clar că e doar o chestiune de timp până cănd va claca.
Și odată ce declinul se accelerează, episoadele umilitoare cresc în frecvență până când personajul simte că pur și simplu “nu mai aparține acestei lumi, că e alungat pe bună dreptate: aluncase, se scufundase, era terminat. Ordine și curățenie: fuseseră odată. Muncă și o pâine sigură: fuseseră odată. Avansare și speranță: fuseseră odată. Sărăcia nu înseamnă numai mizerie, sărăcia e și o vină, sărăcia e și o pată, sărăcia înseamnă suspiciune.”(pag. 351)

O descriere a sărăciei și a sentimentelor induse de aceasta care a fost și este valabilă dincolo de Germania marii crize economice.

Ce dă putere personajelor? Iubirea. Este o iubire simplă, care va dăinui.

Ce nu am apreciat la ediția în limba română a fost traducerea numelui de alint folosit de Pinneberg, care i se adresează Emmei cu “Mielușica”. Tare greu mi-a fost să trec peste “melodicitatea” acestui nume folosit și să empatizez cu personajul principal feminin și cu soțul ei, dată fiind imaginea stereotipă a acestui cuplu, formată instant in mintea mea la apariția acestei “Mielușele”. A fost vreodată cineva apelată cu acest diminutiv în toată istoria României? Mie mi-a stricat un pic din savoarea lecturii. Aș fi fost mulțumită cu păstrarea numelui în germană (Lammchen) însoțit de o notă explicativă la subsolul paginii, eliminând astfel conotațiile peiorative ale acestui diminutiv.
Aș recomanda ca acest roman să fie citit inaintea romanului “Fiecare moare singur”, cel din urmă fiind mai captivant din punctul meu de vedere, personajele și intrigile fiind mai complex construite. Dealtfel, a citi operele unui autor in ordine cronologică pare să fie mereu o idee bună.


Întâlniri ce nu au mai avut loc

De cele mai multe ori, albumele stufoase de artă, enciclopediile cu coperți cartonate, pagini lucioase și ilustrații deosebite își pierd din farmec odată ce ajung pe raftul unei biblioteci personale. Ca niște flori culese, mai au parte de câteva zile de atenție, după care, perioada de glorie le trece. Cel puțin așa mi se întâmplă mie, căci n-o să iau niciodată enciclopedia civilizației antice, care cântărește vreo trei kilograme, seara în pat. Nici albumul despre suprarealism de Desmond Morris n-o să fie prea curând cartea de pe noptieră, căci m-ar ofusca lupta cu datul paginilor uriașe în loc să mă afund lin in lumea viselor.

“Greatest Books You’ll Never Read: Unpublished Masterpieces by The World’s Greatest Writers” este insă un album de referințe literare ce se deosebește de majoritatea albumelor și enciclopediilor prin formatul practic (19 x 2.5 x 24.8 cm), greutatea decentă (880 de grame arată cântarul meu de bucătărie) și prin abordarea diferită, documentând ceea ce ar fi putut să se intâmple.

Ce ar fi publicat Saul Bellow dacă nu ar fi avut o epifanie in timp ce se plimba pe străzile Parisul? În vremea aceea orașul îl deprima; vremea, diferențele culturale, toate l-au făcut pe Saul Bellow să nu îndrăgească Parisul care-i devenise noua casă în 1948. Începuse lucrul la un roman ce nu a fost finalizat (“Crabul și fluturele”) și, într-una din plimbările sale, observând o scenă banală din viața Parisului, povestea lui Augie March a devenit clară. Probabil dospise multă vreme, dată fiind ușurința cu care “Aventurile lui Augie March” s-au așternut pe hârtie, lăsănd neterminat “Crabul și fluturele”.
Ce nu ne-a spus Sylvia Plath? Cine e John Rushkin? Oare va reuși altcineva să incheie cu succes romanul “Sandition” a lui Jane Austen? Și ca bonus, vom avea oare parte și de o ecranizare BBC? Redau romanele Irenei Nemirovsky ceva din tumultul vieții sale? și multe alte întrebări, unele adresate de autor, altele iscate de această lectură.

Proiecte literare nefinalizate, lucruri neștiute din viața unor scriitori faimoși, descoperirea unor autori necunoscuți, influențe ale literaturii în cinematografie, pictură etc. și alte delicii literare pe parcursul a mai bine de 200 de pagini care încântă și vizual prin ilustrațiile deosebite, majoritatea capturând coperți de carte cu un design aparte și atât de frumoase, încât le-aș vedea înrămate într-un muzeu al literaturii.

”Povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape”

Înainte să citesc povestirile Luciei Berlin, dacă cineva mi-ar fi spus ca a izbucnit în plâns citind o povestire scurtă, aș fi suspectat persoana respectivă de oareșce instabilitate emoțională. Pentru că, până să ajung la volumul de povestiri Manual pentru femei de serviciu, aveam impresia că, în cazul povestirilor scurte, de cele mai multe ori, până se conturează decorul, se trage cortina și s-a dus momentul; altfel spus, credeam că nu e posibil să te conectezi cu adevărat cu un personaj, o idee pe parcursul a doar zece-cincisprezece pagini.

Lucia Berlin are insă capacitatea de a creiona fundalul, personajele și de a seta atmosfera după doar câteva fraze. Un astfel de exemplu este inceputul povestirii ”Carpe Diem”: ”De cele mai multe ori, sunt împăcată cu faptul că îmbătrânesc. Sunt lucruri care mă săgetează însă, cum ar fi patinatorii. Cât de liberi par, picioarele lungi care alunecă, părul care le flutură pe spate. Altfel mă bagă în sperieți, cum ar fi ușile automate ale trenurilor expres regionale din San Franciso Bay Area. Așteptarea lungă înainte să se deschidă ușile, după ce trenul s-a oprit. Nu foarte lungă, dar prea lungă. E criză de timp.” (pag. 175)

Ce este deosebit la acest volum? Autenticitatea.

În spatele povestirilor se regăsește o persoană puternică, cu multe experiențe de viață, care iși expune cu sinceritate propriile trăiri, combinându-le cu elemente fictive. Titlul acestei postări reprezintă un citat dintr-o declarație făcută de unul dintre fiii ei după moartea autoarei. De-a lungul vieții, Lucia Berlin a trăit în multe locuri: SUA, Chile, Mexic și a schimbat diverse locuri de muncă, ocupând poziții ca: profesoară de liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu, secretară etc. Experințele de lucru, creșterea celor patru fii, episodul dependenței de alcool, timpul petrecut alături de sora ei diagnosticată cu cancer în stadiu terminal, relația dificilă cu mama sa, toate sunt experiențe pentru care scrisul trebuie să fi constituit un soi de act terapeutic.

Dintre pagini răzbat empatia, înțelegerea față de pornirile umane, compasiunea, tristețea, nostalgia, regretul, durerea, acceptarea cu seninătate a anilor care trec, aprecierea bucuriilor simple ale vieții. Toate acestea sunt redate cu naturalețe și, pe alocuri, cu un umor aparte, cu care am rezonat.

Volumul publicat de Editura Art mi-a trezit interesul și față de Lydia Davis, care semnează prefața pe care am citit-o cu interes, fără să mă lupt cu tentația de a sări pagini sau paragrafe, cum fac adeseori când incep cu sectiunea cuvânt-inainte a unei cărți. Există trei volume ale autoarei disponibile în librării, volume pe care nu le-am observat până acum și pe care le-am adăugat in wishlist.

Mi-ar fi plăcut ca Lucia Berlin să fi dus la bun sfârșit măcar una dintre cele două incercări de a scrie un roman; sunt convinsă că și dacă ar fi fost slab, ar fi fost bun.

Fiecare moare singur

Hans Fallada este un scriitor de care nu auzisem până în primavara acestui an, când cei de la editura Art au reeditat în minunata serie Cărți Cult romanul “Fiecare moare singur”. Coperta sa deosebită și titlul atât de sincer și îndrăzneț mi-au atras atenția la un tărg de carte de la care nu am putut pleca fără această fermecătoare ediție. Au mai trecut câteva luni pâna m-am apucat de ea, întrucât mă așteptam la mai bine de 700 de pagini de “doom and gloom”. Experiența a fost însă cu totul alta.
Publicată inițial în 1947, pornind de la fapte reale, romanul spune povestea unor cetațeni ai Berlinului în timpul celui de-al doilea război mondial. Personaje care încearcă în felul lor unic să opună rezistență sistemului nazist și să facă față interacțiunilor și dialogurilor absurde, ce devin parte a realitații lor zilnice sau, pur și simplu, să evadeze din realitate. Tradusă în engleză și publicată pentru prima dată în UK în 2009, la mai bine de 60 de ani de la prima sa apariție, cartea s-a bucurat de un succes atipic pentru o carte atât de veche. Apariția sa in top 50 al editurilor din UK la vremea acea nu e însă suprinzătoare.
Forța narativă a autorului este una aparte. Multe paragrafe crează atmosfera filmelor din anii 40-50, acelea în care intervențiile naratorului aduc un plus de valoare poveștii, accentuând suspansul sau subliniind o perspectivă care altfel ar fi putut ramâne neobservată. Coperta se potrivește de minune acestei atmosfere “alb-negru”.
Titlul alternativ al romanului este “Singur in Berlin”, denumire aleasă de editura Polirom când a publicat acest roman în 2012. Prefer titlul ediției publicate de editura Art; probabil că fără nota ușor dramatică a acestuia ar mai fi trecut câțiva ani până să-l descopăr pe Fallada.
Personaje rămase fără speranță, indivizi marunți ce capătă putere într-un sistem ce oferă autoritate celor ușor de manipulat pentru a controla la rândul lor, farmecul trist al unui oraș surprins într-o perioadă plină de neliniști, toate inchegate intr-o poveste atemporală din perspectiva naturii umane. O poveste captivantă, presarată pe alocuri cu umor negru, suspans și frânturi de dialoguri absurde. Interesant că, uneori, aceste dialoguri suna foarte familiar, rezonând într-o oarecare măsură cu discuțiile pe care le avem în zilele noastre în anumite imprejurari: conversații cu angajați ai diferitelor instituții, dialoguri pe casa scării, dezbateri corporatiste etc.

Nu aș fi crezut că povestea unui cuplu banal din Berlinul celui de-al doilea război mondial poate fi atât de fascinantă. Istoria lor, a carților poștale cu mesaje anti naziste răspândite prin Berlin ne vorbește despre rezistență, orori, limite umane, lașitate si curaj.
Ce am apreciat în mod deosebit la această carte?
⦁ E o poveste bine spusă, care te captivează și îți oferă acele momente de plăcere simplă a lecturii; te poți afunda în poveste uitând de timp și de orice altceva, cum eu una rareori mai reușesc să o fac cu ușurință așa cum o făceam în adolescență, când această evadare era atât de la îndemână.
⦁ Speranța în umanitate și valori. După ce urmărim oameni ca “toți ceilalți: credeau ceea ce sperau”, personaje care se târăsc prin viață cu “prea puțină speranță și credință în suflet”, indivizi ce par “atât de șterși de parcă ar fi fost compuși doar din praful din birou”, “figuranți anonimi rătăcind prin vârtejul imens și întunecat”, ultimul capitol debutează într-un mod neaștepat, ce insuflă un optimism aparte, inspirând cititori ale altor timpuri:
“Dar nu cu moartea vrem să încheiem această carte, ale cărei pagini sunt dedicate vieții, vieții invincibile, vieții care triumfă mereu asupra infamiei și lacrimilor, asupra suferinței și morții”.
Pare atât de zadarnic totul uneori, dar indiferent de cât de nesemnificative sunt acțiunile noastre mărunte, e important să încercăm mereu să facem o diferență și să nu ne uităm datoria civica, îndatoririle morale.
Cât de minunat ar fi dacă fiecare poveste de viață s-ar putea incheia așa.


Welcome to My New Books Blog

“What really knocks me out is a book that, when you’re all done reading it, you wish the author that wrote it was a terrific friend of yours and you could call him up on the phone whenever you felt like it. That doesn’t happen much, though.”

— J.D. Salinger

This is the first post on my new blog. I’m just getting this new blog going, so stay tuned for more. Subscribe below to get notified when I post new updates.